Am uitat sa fac ceva...

 Cu fiecare secunda care imi iese prin pori, ma tot gandesc ca uit si uit cu gratie. Uit cu mare arta. Uit de oamenii din jurul meu, uit de mine, uit de viata si raman doar cu un vid pe care il materializez in cuvinte fara noima. Uit ca azi va fi in curand maine si ca ieri e azi si alaltaieri va fi ieri. Si zambesc pentru ca am uitat toate astea. Nu uit sa zambesc...sau poate e o reactie normala de-a mea. Desi uneori obosesc sa tot fiu fericita. Ma oboseste credinta in nimic, ma oboseste asteptarea a ceva extraordinar. Dar uit ca am obosit si iar zambesc si iar mai trece o zi...devin un instinct materializat.

Inspiratie

  O pierdusem undeva prin rutina zilnica, muza a murit si eu deja intrasem intr-o stare de coma realista. Traiesc. Un singur cuvant imi va completa biografia, TRAIESC. Pentru ce? De ce? Cum?
Imi pierdusem inspiratia si mi se degrada si simtul ratiunii. Mergeam dar nu stiam de ce merg. Pur si simplu sa ating un scop nefixat, dar ma gandeam ca pe drum il voi gasi si atunci pasii mei vor avea o alee numai a lor si  nu va mai trebui sa imi impart gandurile cu totii necunoscutii de pe strada, imi doream sa nu ma mai uit la oamenii si sa fiu geloasa pe ,,scopul lor". Imi ziceam ca voi avea si eu unul dar pana atunci doar traiesc si singura mea coloana sonora e destul de monotona, dezbarata de orice semiton mai sus, de orice si bemol. O gama majora simpla si neinsemnata, o sticla translucida prin care chiar si eu cu greu imi mai disting gandurile.

Astept

Am inchis ochii si mi-am dat seama de existenta intunericului. Am intrebat: ,, E inevitabil, nu?" Si vidul mi-a raspuns. Imi tot raspunde la fiecare ecou al propriei mele disperari. Ma macina constiinta, de fiecare data cand vreau sa imi remodelez viata, imi sopteste la ureche de existenta mea efemera si uit de credinta in imortalitate, o soapta prea puternica.

  ....

Am intarziat. Imi adun gandurile de pe masa si incui usa. Doar un zgomot mai poate sa ma zdruncine, acel zgomot e linistea inevitabilului...