sâmbătă, 7 septembrie 2013

Luciditate

  Crapatura de pe tavan s-a marit atat de mult incat in cele din urma a patruns si in sufletul sau. Era destul loc acolo, desi era rece, era destul loc...Nimeni nu stie sigur cand anume acel tavan a crapat, poate acum zece ani, poate douazeci de ani, poate e crapat de la inceputul veacurilor, poate chiar inainte sa existe tavane sau crapaturi. Tot ce se stie acum e ca acea crapatura si-a mai gasit putin loc intr-un suflet, oricum fisurat de durere, griji, incertitudini si boli cotidiene.

  A inchis ochii, poate asa adoarme si somnul o sa produca uitare dar nu va fi asa, crapatura incepe sa se adanceasca, apar luciditatea, spasmele, scenariile negre si in curand trezirea; memoria isi intra in drepturi, senzatia de caldura dispare, se instaureaza teama, apare teroarea specifica sfarsitului si incepe cosmarul.

  E incomoda realitatea, nu e asa? E incomod cand stii ca e acolo cineva sau ceva care mereu iti va dicta viata. Nu neaparat o persoana, insasi soarta. Stii ca nu ai cum sa i te impotrivesti, ca mereu te va lovi cand vulnerabilitatea va fi mai mare, ca mereu va fi acolo sa te ajute si ca o sa ii multumesti, o sa o urasti. Nu o sa ii pese, o sa isi continue jocul in care tu esti pionul principal. Continua-ti miscarile pe tabla de joc si incet, incet taci... Soarta isi arunca zarurile. E timpul pentru o mutare noua.

  Trezirea e lenta si anevoioasa.