Ploaia...

E toamna. Cel putin asa credem noi...Dar vara nu vrea sa ne paraseasca, stie ca inca nu i-a venit sfarsitul si traieste fiecare zi ca pe ultima. Si totusi eu o astept cu prea mare nerabdare, ca pe o prietena de mult plecata...ea e,  PLOAIA. O astept ca pe ceva binefacator, purificator, imi va spala tristetea prin nepasarea cu care cade din cer. Toti suntem acoperiti de ea. Se transforma intr-un sentiment de pseudo-fericire. Te prinde in vraja ei. Dulcele susur al streasinilor. Vantul. Furtuna din inina naturii se dezlantuie si ne tine in mrejele ei. Ploaia...

Octombrie. Deja vara e prea departe si nu o mai pot aduce inapoi...Am ramas doar eu si toamna. Doar timpul alearga in jurul nostru. Doar el...

Bogdan : da iei si chitara cu tine?
Mimi: daca am loc, da
Bogdan : foarte bine...
Mimi: daca ramanem fara bani...
Bogdan : deci stai numai 2 zile...ca o sa le storci creieri la ai tai...
Mimi: incep pe masina sa cant, ma lasa pe autostrada
Bogdan : zice " mimi sa ne astepti aici ca venim in maxim 7 zile!!! iti lasam si chitara poate mai faci un ban" tu "ok" .... peste 3 zile de cantat numai 2 acorduri si cu chitara dezacordata deja facusei 3 milioane din " nu mai canta ca te platim"

I can't find my soul in this mess of responsabilities.

Esenţă de suflet

                                            

Am scris o poezie despre iarnă, vara.

Poezia mea era despre bâtlani din gheaţă,

Pe care numai cu esenţă de suflet

Puteai să îi aduci la viaţă.

Voi pleca…

Unde găsesc eu esenţă de suflet?!...

Am întrebat o boare de vânt

Şi ea mi-a spus un vechi descânt.

Am plecat…

Bâtlanul meu tot îngheţat rămâne.

Şi am întrebat o bătrână care nu ştia,

Dar să mă ajute vroia.

Bâtlanul s-a dezgheţat şi spre nori

Bătând din aripi s-a îndreptat.

A plecat…

De la începutul veacurilor…

                                        

Luna, asemenea unei roţi de caşcaval Delaco, a fost muşcată de stele.

Ele acum sunt sănătoase şi totuşi înşelătoare; dau senzaţia că sunt aproape.

Ies pe verandă şi adulmec mirosul de noapte, parfumul florilor de insomnie,

Sunt ancorată în realitate, valurile visului nu îmi clatină catargele.

Undeva, în depărtări, în munţi, miaună o pisică

Glasul străvechi al singurătăţii.

Frunzele şoptesc un cântec de vitejie

Pe care l-au auzit din fragedă pruncie.

Vântul le mângâie şi le alină,

Peste toţi s-a aşezat o linişte deplină.

Crapă cerul şi se ivesc zorile

Noaptea este trădată şi fuge ca o laşă,

Dar se va întoarce pentru răzbunare…

De la începutul veacurilor, ea se tot întoarce…

Fara cuvinte