Iulie. Soarele batea si lumina penitenciarul. Norii ii acopereau acoperisurile pentru ca pacatele sa nu iasa zburand din acea temnita a sufletelor chinuite de pacat, de durere si de disperare.
Priveste pe fereastra. Soarele parca vrea sa topeasca gratiile de otel ce strajuiesc acolo dintotdeauna.
El se gandeste. “ Nu trebuia sa o omor. Ce a fost in capul meu oare? A fost o dragoste oarba, o dragoste pacatoasa ce m-a dus pe prapastia disperarii, o dragoste ce mi-a luat mintile, mi-a bagat, precum un drog, ura in vene, m-a surzit si mi-a inclestat stomacul, m-a facut sa vars toata inocenta ce imi mai ramasase in suflet, m-a tampit si m-a inchis in aceasta celula.
Ma uitam la ea cum moare, iubirea si viata mea, si imi vedeam sufletul cum plange cu lacrimi amare si mari cat boabele albe de margaritari. Se ofilea precum un trandafir, murea ca o stea ce se transforma intr-o gaura neagra, gaura neagra din constiinta mea, gaura ce m-a facut sa plang precum norii, ce mi-a luminat fata cu un deplin dispret, ce mi-a intunecat ochii si mi-a uscat buzele, ce mi-a infundat urechile si mi-a taiat stomacul.
Corpul meu nu sufera in aceasta celula dar mintea si sufletul vor sa se sinucida, vor sa puna capat acesti dezolari complete, acestei deziluzii, vor sa moara.
Poate ca eu sunt un mort, un mort ce gandeste si aude dar care numai simte bucuria si tristetea, dragostea si ura, viata si dispretul .
Poate ca acesta este un cosmar si ca mai e un pic si ma voi trezi, ma va trezi fetita mea, in curand.
O iubeam atat de mult.
Folosesc trecutul pentru ca un om mort nu poate iubii in prezent.
I-am vazut primii pasi, i-am adulmecat prima vorba, i-am simtit respiratia cum imi astupa narile si simturile, i-am vazut ochii azurii inchizandu-se si si trupul ei cufundandu-se in somn, i-am vazut primul zambet, primul drum spre scoala, primul vis povestit, primul cantec, prima calatorie impreuna, prima raceala, prima mea ingrijorare, a doua mea dragoste era , este , va fi ea.
Acum a ramas cu bunica ei. Au trecut cinci ani de cand nu am mai vazut-o.
Cinci ani chinuitori, apasatori, morti ce mi-au deschis si inchis ochii.
Bunica ei m-a vizitat aici si mi-a spus ca pentru tori sunt un om mort. Eu stiam asta. De mult sunt asa. De mult ma zbat intr-un cosmar. Tot bunica mi-a spus ca toata lumea ma uraste si eu ma urasc.
Bunica mi-a ghicit toate sentimentele ce mi-au ucis de cinci ani sufletul si constiinta.
Dar poate am murit de mult. Poate acesta este iadul.
Un iad rece si gri in care soarele intra cu portia printer zabrelele de metal ce zac aici dintotdeauna. Mi-ar placea sa fiu o zabrea sa nu simt si sa nu aud nimic.
Dar iadul nu e rece. Mama mereu mi-a spus ca iadul e fierbinte, incins, ca acolo sunt cazane cu smoala si suflete chinuite.
Decorul nu e acelasi aici dar sufletele din inchisoare sunt chinuite.
Sunt torturate in fiecare clipa a vietii de constiinta.
Poate eu sunt un inger caruia i s-au transformat aripile in otrava ce mi-a omorat sotia, mi-a ratacit fiica si m-a ucis.”
Soarele coboara incet transformand totul intr-un peisaj sangeros, intr-un amurg fara sfarsit, intr-un gand demonic.
El-scriitor al unui ziar de mare anvergura ce si-a ucis sotia prin otravire fiind gelos pe o iluzie desarta, fost tata devotat actual criminal condamnant pe viata la inchisoare pentru omor cu premeditare si fara eliberare prin cautiune.
O simpla sticluta de otrava a reusit sa ia aripile unui inger si sa le transforme intr-o calatorie nedorita de nimeni catre abisul infiniat durerii din care nu scapa absolut nimeni.
Noaptea s-a asternut peste penintenciar transformand stelele in rugaciuni, plecand capuri rusinoase si acoperind pacate ce transforma viata intr-un cerc vicios din care nu poti scapa cu fata prea curata dar nici foarte murdara.
